Fiecare dintre noi avem limite pe care ni le impunem în anumite situaţii. Pentru unii aceste limite sunt extrem de largi, lucru ce îi afectează negativ pe cei din jurul lor, întrucât aceştia din urmă se simt agresaţi sau ofensaţi în mod direct şi personal. Să vă dau un exemplu cu ceea ce mi s-a întâmplat mie cândva.
Merg în vizită. Gazda este extrem de amabilă. Nu ştie ce să mai facă pentru a mă face să mă simt cât mai bine. Acest lucru are un oarecare efect advers. Nu pentru că nu apreciez amabilitatea şi eforturile ei. Nici vorbă! Sunt foarte încântată de atenţia ce mi-o acordă, dar efortul pe care văd că îl depune devine exagerat şi mă copleşeşte. Lucru care mă determină să îmi doresc să înceteze, pentru că încep să mă simt inconfortabil.
Îmi oferă tot felul de suculeţe, prăjiturele, covrigei şi alte chestii mititele şi drăguţele care mie nu îmi plac şi de care eu nu consum de fel. Prefer să am în faţă un pahar cu apă. Nu pentru că mi-ar fi sete, ci pentru că după atâtea refuzuri mă simt datoare să îi răsplătesc amabilitatea cu un accept.
Atmosfera se mai destinde puţin şi când credeam că e totul în regulă, vine piesa de rezistenţă: “Dacă tot nu ai vrut nimic, nu mă poţi refuza cu ceva special!” Fuge repede, înainte să mă pot opune şi vine cu o farfurie cu placintă. Cu brânză dulce. Urăsc placinta cu brânză dulce! Am traume din copilarie cu placinta cu brânza dulce! Deja mă simt agasată. Simt că mi se ridică tensiunea. Eu chiar nu vreau placinta aia! Dar ridic ochii din farfurie şi văd o faţă luminoasă şi mândră şi o gură până la urechi. Nu pot rezista. Nu mă pot opune, aşa că iau o bucaţică. Pe cea mai mică. Deşi e mică, simt că nu se mai termină. Mă gândesc că era mai bine să fi luat un covrigel din ăla, ceva, încă de la început. Când în sfârşit reuşesc să înghit sărmana bucăţică, aud cuvintele de care mă temeam cel mai tare: “Văd că asta îţi place! Mai serveşte! Am o tavă întreagă şi tu ai luat-o pe cea mai mică!”
Acum mă amuz, însă atunci mi s-a parut un adevărat coşmar. Şi mă întreb ceea ce m-am întrebat atunci şi nu numai: “Oare unii oameni chiar nu îşi dau seama că NU înseamnă chiar NU? Oare chiar nu ştiu să se oprească?”
De multe ori m-am întrebat dacă felul meu de a refuza nu este cumva insuficient de ferm. M-am gândit că problema este la mine, nu la cel care nu îmi acceptă refuzul. Să fie o chestiune de voinţă? De manipulare inconştientă? De personalitate? De educaţie? (Ştiţi vorba aceea cu “aşa se obişnuieşte pe la noi”)
Spui nu şi pe masură ce se insistă şi se argumentează insistenţa, refuzul tău devine tot mai ferm. Parcă argumentele sunt menite să-ţi întărească ţie convingerea că tu ştii exact ce vrei.
Într-un final îţi vine să spui: “Dar mai lasă-mă naibii în pace! Tu chiar nu întelegi?”
Cineva mi-a s pus că inconfortul pe care îl creează insistenţele de genul ăsta reflectă faptul că tu ai avea o problemă, nu cel care nu îţi acceptă refuzul. De ce? Pentru că dorinţa mea nu coincide cu a celuilalt? Pentru că prin faptul că insistă nu îmi respectă dorinţa şi implicit pe mine? Ceva de genul “unul dintre noi TREBUIE să cedeze. Hai să vedem care o face primul”.
Admit că iniţial faptul că cineva insistă asupra unui lucru mă determină să imi revizuiesc motivele refuzului şi să îmi pun întrebarea: “dacă are dreptate?” Însă, dacă eu îmi menţin poziţia deşi s-a insistat de câteva ori asupra acelui lucru, mi se pare evident că, din respect pentru decizia mea, celălalt trebuie să renunte la insistenţe.
Făcând referire la articolul “Ştii să spui nu?“, aş face o adaugire: “Sunt situaţii în care nu contează fermitatea refuzului tău, întrucât celalalt este Surd“.
Din afacerea cu placintele am învaţat un lucru: mai bine cedeaza cât mai ai vreme, înainte ca lucrurile să o ia razna! Mai bine mâncam doi covrigei şi scăpam de tava cu placinte. (sau îi spuneam că aş mai vrea una şi cât lipsea aveam timp să evadez!)
Cred că este important să-ţi păstrezi principiile şi să-ţi respecţi dorinţele, însa există cazuri particulare în care trebuie să te adaptezi situaţiei pentru a face faţă provocărilor. Fii o secundă mai isteţ: dacă anticipezi poţi preveni.
Eu, daca mâncam un covrigel, sigur nu paţeam nimic rău. Mă feream de plăcinţele şi nici nu mă încărcam cu atata energie negativă.
Voi ştiţi să vă opriţi din a insista? Ştiţi să rezistaţi unui refuz? Şi mai ales, ştiţi când şi cât să cedaţi?
The post Ştii să te opreşti? appeared first on Dezvoltare personală cu Motivonti.